Archive: Autor: Nicu Tasca

Jurnalismul trebuie să aibă o doză de inedit. După mine chiar mare.

De multe ori se cam uită acest aspect. Încerc să nu cad în această capcană.

Aşa am decis să intru în subteranul unei mine din Valea Jiului. Nu mai fusesem de mult.

Iniţial, discutasem despre o altă mină, dar în ziua decisivă am mers la Mina Vulcan.

Se înâmpla miercuri, 13 februarie. Aviz superstiţioşilor!

Nu vă speriaţi! Am ieşit întreg şi obosit.

Cu toate acestea, pot spune că a meritat.

Am fost în locul în care minerii trudesc din greu. Chiar din greu.

Am vorbit cu mineri tineri, cu două săptămâni vechime,  dar şi cu un miner vechi, care aşteaptă cu nerăbare pensia.

Am vorbit cu  şefii minerilor de la Mina Vulcan, dar şi cu directorul general al Complexului Energetic Hunedoara.

Dar poate cel mai important este faptul că am dat la pikamer ca orice miner.

În subteran mi-am revăzut mulţi cunoscuţi. Şi m-am bucurat.

Pentru câteva ore am fost ortaci.

Ortaci într-o muncă. Dar încă dorită şi căutată de mulţi tineri.

Toată aventura mea de ortac în subteran va putea fi văzută în emisiunea mea.

Aşadar, Vorba lu’ Taşcă. Duminică, ora 10,00. La Kapital TV.

Urmăresc cu bucurie cum de joi seara curg elogiile la adresa discursului președintelui Consiliului European, Donald Tusk, ținut în Ateneul Român, cu prilejul preluării de către România a peședinției Consiliului Uniunii Europene.

Prin discursul său de excepție, Tusk i-a pus în umbră atât pe președintele Comisiei Europene, Jean- Claude Junker, cât și pe președintele Parlamentului European, Antonio Tajani, care au rostit și ei fraze în limba română, ceea ce nu e puțin lucru.

Se naște însă întrebarea de ce politicienii români nu vorbesc ca și cei europeni.

De ce în România doar străinii au discursuri memorabile?

Răspunsurile sunt destul de simple.

Pentru că nu au aceeași calitate și nici aceeași preocupare pentru a ajunge la inimile românilor.

Despre calitatea politicienilor din România am scris mult și aproape întotdeauna negativ. La noi grija politicianului este să se mențină în funcție și nicidecum să fie bun în acea funcție sau să facă lucrurile mai bine decât ceilalți.

Despre calitatea discursurilor am mai vorbit, de asemenea. Oamenii ăștia nu știu să vorbească pentru noi. Ei vorbesc întodeauna doar pentru ai lor. Pentru activul de partid. Nu-i interesează românul.

Sunt mulți oameni care nu sunt făcuți pentru a vorbi în public. Și mulți dintre ei chiar în politică. Iar pentru că prostul trebuie să fie și fudul, n-o să își angajeze niciodată echipe de oameni care să îi învețe să vorbească sau să le scrie discursuri memorabile.

Politicianul român vorbește mult și o face foarte prost. Nu are nevoie de discurs.

Tusk a vrut să rămână în inimile românilor. Și el și echipa sa au muncit mult pentru asta.

Politicianul român nu muncește aproape niciodată, cum ar putea să o facă pentru un amărât de discurs.

P.S. Apropo, câți copii de politicieni români conduc Dacia Duster? Probabil niciunul. Încă o diferență.

Trebuie să spun încă de la început că sunt un fan al muzicii lăutăreşti autentice. Iar România a avut şi are lăutari de excepţie. Lăutari care cântă, ca să nu existe dubii. Atât cu vocea, cât şi la diverse instrumente.

Nu am crezut, însă, niciodată că voi vedea un lăutar care să conducă altceva decât o orchestră, un ansamblu sau o casă de cultură.

Când am aflat că un anumit Samuel Dioane a fost instalat în fruntea Complexului Energetic Hunedoara, am zis încă un necunoscut a ajuns în vârful ierarhiei.

Când am auzit că este un saxofonist care prestează la nunţile din zonă, am îzbucnit în râs.

Când însă graţie colegei Ramona Roşulescu l-am văzut şi l-am auzit, am avut sentimentul că totul e pierdut.

Dar mai bine să mă explic.

La prima apariţie, am analizat prima dată ce vedeam. Omul scăpătase în clădirea CEH cu hainele cu care se prezintă la prestaţiile muzicale. Cravata era de-a dreptul penibilă, iar cămaşa -ATENŢIE!- cu sclipici.

Şoc şi goază!

Nu mai văzusem aşa ceva niciodată.

Nelu Ploieşteanu sau Ionel Tudorache sunt culmea eleganţei pe lângă Dioane al nostru.

După ce mi-am revenit din şoc, am decis să văd şi cum vorbeşte.

Alt şoc! Omul e agramat. În loc de reţea zice reţeaua… Şi multe alte greşeli flagrante.

După prima apariţie, probabil, cineva a avut curajul şi i-a spus că se îmbracă ca la nunţile de interlopi, iar la a doua apariţie a ales o ţinută închisă complet, ca să scape de penibil.

N-a putut însă scăpa de penibilitatea vorbirii.

De fapt, nici nu avea cum într-o singură săptămână. Aşa că s-a prezentat în faţa camerei de luat vederi la fel, dovedindu-mi că problemele sale de exprimare sunt izvorâte din problemele grave de gândire şi analiză pe care le are, dar şi din lipsa lecturilor.

Cât despre conceptul de comunicare … cred că îi e străin cu totul. Dar chiar cu totul.

Nu ştiu ce au avut în cap cei care l-au ales pe Dioane pentru funcţia de director general al CEH. Bănuiesc că au fost mulţumiţi de prestaţia pe care a avut-o la vreo nuntă sau la vreun botez.

Nu ştiu cum cântă la saxofon, dar dacă o face la fel cum se îmbracă şi conduce…

Şi tare mi-e că e cam la fel.

Ceea ce e cert este că lăutăria nu ţine loc de management.

Zic şi eu ca să afle Dioane şi cei care l-au pus.

Să tot fie vreo 12 ani de când sociologul Valentin Fulger a citat, într-un contraeditorial publicat în Jurnalul Văii Jiului, dintr-o melodie a trupei Paraziții.

Printre versurile citate de sociologul petroșănean se numără și ”Vreau să dau bani falși de pomană”

Articolul a făcut furori la vremea respectivă. Poate și pentru că nimeni nu mai făcuse asta până atunci.

Anii au trecut, articolul a dăinuit în minte unora, dar cei mai mulți probabil că nu și-l amintesc.

Joi seara, însă, cunoscutul jurnalist Cristian Tudor Popescu (CTP) a citat, la rândul său, același vers, în cadrul emisiunii ”Jurnalul de seară” de la Digi24.

Nu știu dacă CTP a citit articolul lui Fulger, dar citarea rămâne și merită semnalată.

Concluzia o trageți dumneavoastră.

Vineri seara, Aeroportul Zaventem din Brussels (Belgia), ultimele cumpărături în aproprieerea Porții B29. Unde întorci capul se aude românește. Pare că românii au invadat capitala Belgiei.

Ajung la poartă și văd primul VIP. E Monica Macovei, fost ministru al Justiției, actualmente europarlamentar. Remarc valiza de firma, dar și ținuta lejeră. Se interesează de la câțiva colegi ce e cu noi pe acolo, cu ce ocazie mai exact. Câțiva conaționali încep să facă ironii deloc subtile la adresa fostului ministru. Râd și vorbesc tare, ca împricinata să audă.

E aglomerat. Rău. Se dă drumul la îmbarcare.

Oamenii se bulucesc, dar sunt opriți de câte un bilet buclucaș. Se face coadă.

Încă una pe culoar. E clar! Nu vom scăpa niciodată de cozi.

Înainte de ajunge aici mai stătusem la trei cozi și seara era abia la început.

Îmi ridic ochii și văd o altă figură cunoscută. E Carmen Dan, ministrul Afacerilor Interne.

Sigur stau la clasa business, gândesc eu.

Într-un final urcăm în avion. E plin ochi. Trăiesc o supriză.

Carmen Dan se asează în spatele meu, fără să se înghesuie în scaunele strâmte, ci are un loc bun lângă o ușă de evacuare. O invidiez.

O fi strategie de PR, gândesc și îmi deschid cartea pe aceeași temă. Numai că, doamna Dan nu e singură. O, nu. E înconjurată de staff-ul său din minister. Îl recunosc pe Marius Tache, purtător de cuvânt sau ce-o mai fi el. Se așează în spatele meu. Pe restul nu-i știu. Dar după costume par să fie figuri importante în anturajul ministrei.

Stau cuminți, Tache moțăie, Dan și un aghiotant se uită la un film pe telefon. Nu li se aude vocea.

Mănâncă mâncarea proastă a Tarom-ului, ca și noi.

La aterizare, Tache mă protejează să nu mă lovească cu ușa compartimentului de bagaje. Apoi de valiza amenințătoare deasupra capului meu.

Îi spun că nu am zis nimic de rău de ministerul lui. Nu zâmbește.

Nici eu.

Coborâm. Muritorii de rând se urcă în autobuzele celebre ale aeroportului. Carmen Dan și staff-ul sunt luați de pe pistă de un microbuz.

Atât a fost cu baia de mulțime. De acum fiecare la locul lui.

Macovei se urcă în autobuz. Nu mai e ministru.

Intrăm în clădire. În loc de bun venit acasă, ne întâpină o nouă coadă. La buletine și pașapoarte. Blestemul călătorului.

P.S. Articolul de față parafrazează celebrul film Con Air – Avionul condamnaților (1997), cu Nicolas Cage, John Cusack și John Malkovich. Deși au avut roluri principale, nici Carmen Dan și nici Monica Macovei nu s-au ridicat la acțiunea filmului amintit. De fapt, nici nu și-au vorbit.

Clasa politică a primit în acest weekend una dintre cele mai serioase lecții de după 1989. Nu este vorba despre o alternanță la guvernare, care are rolul de a întări puțin democrația, nu este vorba despre de a nu vota pentru că nu ai pe cine.

Este pur și simplu vorba despre transmiterea unui mesaj extrem de serios.

Consider că prin numărul celor prezenți la Referendumul din 6 și 7 octombrie 2018, românii le-au transmis politicienilor să se ocupe și de temele lor. De temele noastre.

Le-au transmis că tema pusă în discuție nu este pe agenda lor. Nici măcar la coadă. Majoritatea românilor are altă agenda. Una mai clară și mai pertinentă.

Oamenii vor școli bune, străzi asfaltate și curate, autostrăzi și spitale din care să pleci sănătos, nu mai bolnav decât ai venit. Vor să trăiască bine, vor să li se poată întoarce acasă copiii și nepoții. Vor să trăiască normal și decent.

Are vreun politician român urechi să audă?

Deocamdată nu știu. Ce știu sigur este că partidele care au susținut tacit sau direct referendumul au acum probleme interne. A fost un eșec și cineva trebuie să plătească. Și va plăti. Mai devreme sau mai târziu.

Ca un prognostic, cred că primul lider care va plăti va fi Ludovic Orban, președintele PNL.

În politică, nimic nu se iartă, totul se plătește. Iar eșecul e eșec.