Archive: Autor: Nicu Tasca

Liviu Dragnea nu avea nimic dintr-un bărbat de stat, nu avea nimic din ceea ce se numeşte lider. Era doar un ţăran puţin emancipat care disimula bine.

Făcea glumiţe, zâmbea, rânjea, când de fapt lui îi era frică de puşcărie.
Până şi lui îi suna în ureche momentul lui de sinceritate.

„Nu vreau să plec ca prostu’ din funcţie şi din viaţă”, a spus el odată, iritat de întrebările jurnaliştilor.

A fost cam ca la întrebarea despre bagajele făcute.

Astăzi, Liviu Dragnea a murit… politic, iar cea mai mare umilinţă nu a trăit-o în Dacia Duster cu geamuri negre care l-a dus la închisoare, ci când ia luat locul cea pe care o umilea cu orice ocazie: Viorica Dăncilă.

Bravo, Viorico! Te-ai răzbunat.

A mai fost un moment de umilinţă. Şi anume când noii săi parteneri de viaţă- gardienii- l-au luat la mişto (aşa e la puşcărie, Livache) prin liderii lor de sindicat, reproşându-i lipsa de bani pentru renovarea închisorilor.

Vă las pe dumneavoastră să judecaţi dacă a plecat sau nu ca prostul din funcţie, dar şi din viaţă.

Din viaţa politică.

Ceea ce vedem însă acum pe ecrane este doar o repetare a dictonului „Regele a murit. Trăiască Regele!”

Recuperează, Liviule! Recuperează ce n-ai citit la vreme.

Cititul ajută mintea şi trece şi timpul mai uşor. Poate îţi dai seama şi unde ai greşit.

Pentru asta e nevoie de multă lectură. Chiar multă.

Dă-i bătaie!

De dimineața am simțit că e o zi bună. O zi bună pentru ceva bun.

Am deschis televizorul și am văzut cozile.

Cozile atât de cunoscute nouă. Ăsta e brand-ul nostru de țară.

De data asta nu era vorba despre penibilele și unicele cozi de la bancomate, ci cozile de la secțiile de votare. Probabil, tot unice. Dar altfel de cozi.

N-am avut timp să ies la soare, dar mi-am făcut timp să votez. La fel ca mulți românii. Parcă mai mulți ca niciodată.

Românii s-au mobilizat, românii votează. E semn bun. E semnul că nu suntem așa cum au crezut mulți ani politicienii noștri. Atât cei locali, cât și cei naționali.

Românii votează pentru că știu ce miză are votul lor.

Românii votează pentru că vor în Europa (unii sunt deja acolo și chiar votează), își vor țara în Europa. Iar pentru asta putem sta și la coadă. Și stăm cu drag. Cu drag pentru țara noastră.

Masivitatea votului îi enervează pe cei care ne voiau proști și slabi, fie că sunt cetățeni, fie că sunt politicieni. Este încă un semn că e bine ce facem.

Bravo, români!

Pledez de ani de zile pentru o comunicare publică profesionistă. Cu toate acestea, mulţi oameni cu funcţii îmi spun – direct sau indirect- că nu au nevoie, că ei le ştiu pe toate, că rezultatele pe care le-au avut îi recomandă, ba chiar că nu au nevoie deorecere comunitatea pe care o păstoresc este mică.

Fals, fals, fals!

Aşa cum nu mai există presă de mică anvergură, datorită globalizării, acelaşi lucru se întâmplă şi în exerciţiile eşuate de comunicare.  Tot datorită globalizării.

Cazul viceprimarului municipiului Vulcan, Cristian Merişanu, este mai mult decât expresiv.

O gafă de comunicare, plecată de la un comentariu nefericit despre şoferii de tir, i-a adus o celebritate nesperată. În sens negativ, evident.

În plină campanie electorală, gafa lui a apărut pe mai multe posturi centrale de televiziune şi în mai multe publicaţii centrale.

Inexistenţa unei culturi locale a comunicării publice şi politice nu i-a produs viceprimarului alte prejudicii, cu excepţia celor de imagine. Dar lucrurile ar fi putut să nu stea aşa.

Dacă ieşirile sale publice ar fi fost pregătite cu un specialist, şansele să se întâmple aşa ceva ar fi fost foarte mici.

Dar cine mai are nevoie de specialişti?

Fie ei şi de comunicare.

Nu vrea nimeni să lucreze cu ei. Aceasta este moda în Valea Jiului şi nu numai.

Poate şi de aia suntem în situaţia în care suntem.

Dar globalizarea comunicării publice nu ţine cont de lipsa de adaptare a unor politicieni şi nici de micimea comunităţilor pe care le păstoresc.

Aude cineva?

În România, campaniile electorale au ajuns să fie tot mai slabe.

Dacă ne aducem aminte de campania din toamna anului 2012, ne loveşte faptul că a fost o campanie extrem de slabă.

Rezultatul îl ştim. PSD a ieşit pe cai foarte mari şi s-a apărat cu rezultatul acela în toţi aceşti ani.

Acum, suntem în vremea unei noi campanii şi lucrurile par asemănătoare. Doar sondajele sunt diferite. PNL este cotat ca fiind în faţa PSD, iar liberalii jubilează tot mai mult.

Campania însă e anostă.

Ca om de comunicare şi ca om care şi-a făcut o licenţă în campania electorală sunt tot mai uimit de modul în care se face campanie în România.

Strategii partidelor consideră încă că grosul campaniei trebuie făcut în contactul direct cu oamenii.

Nu, nu vă grăbiţi!

Nu organizat, ci de-a valma. Unde e un târg, o petrecere, o chermeză, ceva, ducem şi politicianul.

Să fie cu poziţie cât mai înaltă. Contează doar să strângă mâini.

Aşa am ajuns să-l văd pe Ludovic Orban dând mâna cu un devean, având ţigara în gură.

Adică, nu a fost lăsat nici să fumeze o ţigară.

Asta după ce s-a parfumat puţin cu fum de mici şi murdărit pe pantofi într-un târg de ţară.

Scriind aceste rânduri, nu pot să nu-mi amintesc de anul 2004, când Theodor Stolojan, preşedinte PNL atunci, îşi făcea campanie în târgul săptămânal din Zona Dincă, Vulcan.

Pare că nu s-a schimbat nimic, nu-i aşa?

Am mai văzut că PNL a cumpărat reclamă pe Youtube, susţinând că online-ul e baza.

Pe Youtube oamenii fug de politică, dar PNL îi urmăreşte şi acolo. O fi o strategie bună?!

Din partea PSD nu avem încă mari idei de campanie.

Tradiţionalele afişe au fost updatate faţă de precampanie. Adică, în precampanie România merita mai mult, în campanie „România merită mai mult respect”. Dar post-campanie? Oare ce mai merită?

Să ajungem noi până acolo.

Concluzia este insă amară. Campaniile sunt atât de slabe pentru că ne arată măsura dispreţului pe care politicienii îl au faţă de alegătorii lor.

Ei încă consideră că o strângere de mână face mai mult decât un program electoral, că un monolog face mai mult decât o dezbatere.

Ceea ce ne arată că ne consideră foarte proşti.  Eu cred ca nu suntem.

Citeşte şi: https://jvj.ro/zodia-sloganurilor-foarte-slabe/

Se spune că unii oameni îmbătrânesc urât. Și sunt multe exemple. Printre acestea ministrul Justiției, Tudorel Toader.

Odinioară era considerat o somitate a dreptului românesc, astăzi ….  se comportă asemeni unui adolescent aflat la pubertate. Se dă sfătos, superior, îi place să se audă vorbind. Parcă ar vrea să își definească personalitatea. De fapt, se face constant de râs.

Deoarece până la funcția ministerială nu prea a avut de-a face cu jurnaliști, acum se declară iritat ori de câte ori aceștia îndrăznesc să îl întrebe ceva. Mai de curând s-a apucat și de cenzurat. Adică, ziariștii care nu stau cuminți să-i asculte divagațiile nu mai sunt acreditați. Chiar așa, Tudorele?

Victimele cezurii sale: Ovidiu Oanță și Ionela Arcanu, reporteri Pro TV, respectiv Realitatea TV. Acuzația: nu au respectat normele de conduită. În traducere: nu l-au ascultat cuminți pe Tudorel.

Ce penibil!

Până și Traian Băsescu suștine că ministrul Toader a făcut o nefăcută. Ceea ce trebuie să recunoaștem e ceva.

Pentru reacreditarea lui Oanță a intervenit chiar Viorica Dăncilă, iar Toader a făcut un pas în spate. Pentru Ionela Arcanu încă nu a intervenit nimeni. Intervin eu! Sper s-o facă și alți ziariști.

Ceea ce rămâne e modul în care adolescentul bătrân înțelege să acționeze, atunci când ziariștii îl iau la întrebări.

În final îmi mai rămâne să citez dintr-o melodie celebră: Jos cenzura!

Sunt încântat de ceea ce a reușit un om. Un român. Tocmai în țara cea mai divizată. Cea mai partizană. În România. Aici, unde lipsa autostrăzilor ne doare pe toți. Și ne doare rău!

Bravo, Ștefan Mandachi! Ești un exemplu de implicare civică.

Trebuie însă să spun că nu toți cei care ar fi trebuit să înțeleagă demersul lui Mandachi au făcut-o. Spre exemplu, BBC a dat un titlu extrem de slab articolului scris pe acestă temă. ”Cea mai mică autostradă din lume face de rușine o națiune”, a titrat BBC, conform Digi24.ro.

Și continuă: ”Sătul de rețeaua deficitară de drumuri din regiunea Moldovei, Ștefan Mandachi, în vârstă de 33 de ani, și-a construit o mică autostradă pe banii săi – cu 4.500 de euro. Campania a durat săptămâni întregi pentru a provoca agitație, iar totul a ajuns vineri la punctul culminant”.

Trebuie să îi contrazic pe cei de la BBC. Exasperarea lui Mandachi nu face de rușine o țară, ci doar o clasă politică. O clasă politică care a avut la dispoziție 30 de ani pentru a face autostrăzi și n-au făcut decât foarte puțin.

Prin urmare, nu Mandachi, nu zecile și sutele de mii de români care s-au solidarizat cu el fac de rușine țara aceasta, ci de rușine ne fac policienii nostril.

Mandachi și toți cei pe care ne doare că nu putem circula pe autostrăzi aruncăm rușinea asupra lor.

Asupra clasei politice.