Archive: Autor: Nicu Tasca

Saptamana trecuta am fost la lansarea solutiei “Speak to me” in Valea Jiului. Este vorba despre o solutie care imbunatateste informarea publica si acorda asistenta telefonica cetateanului. Cei interesati pot gasi cateva informatii la acest link http://www.jvj.ro/index.php?cnt=articol3814. De aici a plecat si ideea acestui editorial.

Pentru ca o astfel de solutie ar trebui lansata in varianta pentru politicieni.

Ma uit deseori in spaţiunl public (destul de anost, de altfel) si observ ca din multe dezbateri politice lipseste actorul principal. Nu, nu politicianul, ci cetateanul. Politicienii se cearta sau incearca sa se promoveze, de multe ori stangaci, doar pe ei, uitand complet ca scopul lui ar trebui sa fie cetateanul si bunastarea lui. De asemenea, daca veti urmari instrumentele de comunicare folosite de politicieni, veti observa ca nu au tinta stabilita spre cetatean. De multe ori, aceste incercari stangace se adreseaza doar mass-mediei, incercand sa-si promoveze numele sau ideile politice. Lipsa de atentie aplicata cetateanului se vede si din faptul ca multi politicieni sunt preocupati de bunastarea proprie si foarte putin de cea a cetatenilor. De aici poate si diferentele atat de mari dintre nivelul de trai al politicienilor si cel al cetatenilor simpli.

Plecand de la solutia amintita mai sus, poate n-ar fi lipsit de sens sa lansam un demers care sa se numeasca chiar asa: Speak to me, politicianule!, adica Vorbeste cu mine, politicianule! Si sa-i fortăm pe toti politicienii sa ne includa in discursul lor si pe noi cetatenii. Sa le sanctionam public dezbaterile desarte despre functii si proceduri politice, despre scaune si sa-i obligam sa ne ia si pe noi în calcul. Sa le amintim ca nu mai e mult pana cand se vor ruga de noi sa-i votam. Pe scurt, sa-i determinam sa se intereseze si sa vorbeasca mai mult despre noi. Si pentru ca sunt multi care nu ne vad, nu ni se adreseaza, sa-i determinăm sa comunice cu noi. Sa devenim personajul important. Sa vorbeasca despre noi si pentru noi. Sa-i reintoarcem la esenta politicii.

Nu va fi usor. Chiar deloc. Insa daca nu vom face nimic, vom fi la fel de vinovati in fata generatiilor viitoare ca si ei. Ori reforma clasei politice, atat de tocita in ultimii ani, poate începe cu acest mesaj.

Politica din Valea Jiului are caracteristici speciale. Sau mai degraba unice. Este unica politica pentru care organizarea unei conferinte de presa are nevoie de evenimente speciale. Este singura politica in care aparitia unica a unui lider politic la televizor este un esec rasunator. Si culmea. Acesti politicieni se intreaba siderati de ce nu au succes. Am denumit acest gen de a face politica drept Politica lu’ peste.

Si acum sa ma explic. Uniunea Social Liberala exista de jure peste tot. De facto, insa aproape niciunde. La Vulcan, aceasta constructie politica a avut nevoie de un scandal si de o sedinta a consiliului local esuata din lipsa de cvorum pentru a organiza o conferinta de presa. Unica conferinta de presa din istoria acestei aliante si din istoria recenta a partidelor care o compun. Dincolo de aceste fapte care starnesc rasul, mai trebuie spus ca intalnirea cu o parte a presei (selectata probabil dupa ridicarea sprancenei stangi) a semanat mai degraba cu o sedinta insipida de partid. A avut o lista lunga de vorbitori, dintre care doar declaratiile unuia singur au reusit sa starneasca interesul ziaristilor prezenti. Cum poate fi denumita mai bine o astfel de actiune decat din categoria politica lu’ peste?

Un trust de presa a avut ideea laudabila de invita la televiziune tineri politicieni. Chiar necunoscuti. Ba chiar unii care n-au mai luat niciodata contact cu camerele de luat vederi. Un astfel de tanar a fost presedintele Tineretului National Liberal din Petrosani. Nu-i mai spun numele pentru ca prestatia sa publica a fost execrabila. Omul habar n-avea de nimic. Chiar daca moderatoarea a incercat in fel si chip sa-l faca sa transmita ceva celor care au avut proasta inspiratie sa se uite la emisiune, n-a reusit. N-a reusit sa-l scoata din invariabilele “Nu ştiu ce sa raspund” sau “nu cunosc acest subiect”. Personajul nu cunostea nicimacar pozitiile publice ale partidului din care facea parte. Nimic. Desi avusese ani la dispozitie, n-a catadicsit sa se pregateasca pentru acea aparitie publica (prima din viata sa) nici cu doua fraze. Intr-o politica normala, un astfel de tanar ar fi doar unul din pluton, in politica lu’ peste el este presedinte de organizatie.

Astfel de prestatii nu mai lasă loc la prea multe interpretari Pot spune ca in Valea Jiului este, cum ar spune Mircea Badea, multa politica. Dar politica lu’ peste prajit.

Talibanismul este o doctrina primitiva care face nenumarati adepti. Chiar si in Romania. Aici se manifesta mai abitir talibanii soselelor si ai parcarilor. Un astfel de taliban traieste in Cartierul Carpati din Petrosani. El isi exerseaza indoctrinarea talibana ca autointitulat „stapan” pe un loc de parcare. Sa nu credeti ca plateste taxe pentru acel loc sau ca i l-a lasat mostenire mamicuta lui. Insa, isi manifesta metalitatea de soparla bipeda amenintand in stanga si-n drepta spre orice posesor de autorism care opreste pe locul lui. „Pentru gesturi din astea, bucurestenii recurg la metode mai neortodoxe. Sper ca nu e cazul la noi”, isi exerseaza el amenitarile din dotare. Un primitiv care polueaza societatea. Ce sa-i raspunzi?
De altfel, elemente ca talibanul amintit au reusit sa strice renumele bun al Cartierului Carpati, unde traiesc multi oameni de buna credinta. Posesor al unei masini de mana a saispea, cu numarul de inmatriculare HD 07 ROK, el asteapta injuraturile si claxoanele soferilor normali in zona de domiciliu si in traficul petrosanean.
Nu ezitati sa-i transmiteti parerea dumneavoastra despre cei ca el! Astfel de specimene nu trebuie nicimacar tolerate.

Aniversrea publica a vartstei de 90 de ani a Majestatii Sale Regele Mihai a fost un moment de normalitate. In aceasta mare de anormalitate care este Romania. Nu mai departe de ieri scriam despre un gest care defineste anormalitatea romaneasca. Astazi a venit aceasta picatura de normal. De maine ne intoarcem la Romania pe care o stim prea bine.
Discursul Regelui din Parlament a fost semnul ca nu suntem cu totul pierduti. Am vazut si am auzit un om, care a facut, blajin si cu detasarea pe care o poate avea un om ajuns la acesta varsta venerabila varsta, o radiografie pertinenta si ne-a oferit si o cale de a scapa de boala crunta in care se gaseste natiunea noastra.
I-a fost oferita onoarea care trebuie sa-i fie oferita oricarui fost sef al statului roman, iar Regele s-a ridicat la inaltimea acesteia. Nici n-ar fi putut altfel. Este singurul sef de stat din al Doilea Razboi Mondial care este in viata. Au trecut peste el ani multi si grei, dupa cum chiar el spunea. Mi s-a parut darz si detasat de loviturile pe care le-a primit de la viata si de la istorie. Cred ca este impacat cu destinul sau si asta se citeste in privirea sa. Regele Mihai este pentru Romania, si mai ales pentru romani, o resursa. O resursa pe care nu stim, din pacate, s-o folosim.
Am scris aceste randuri fara a avea niciun fel convingeri monarhiste. Insa cred ca trebuie sa-i dam Cezarului onoarea care i se cuvine. De-a lungul vietii mele au fost putine momentele in care m-am simtit mandru ca apartin acestei natii. Astazi a fost unul dintre acele momente. A fost un moment in care am avut senzatia ca apartin unei natiuni care poate deveni normala. Cand?
Asta e foarte greu de spus. Poate atunci cand astfel de momente nu vor mai fi exceptionale.

Tragedia in care a fost implicat realizatorul TV Serban Huidu a deschis parca o cutie a Pandorei. Ura nemarginita s-a revarsat impotriva acestui om, fara a se mai astepta nimic, fara a i se da un ragaz sa se adune dupa ce a pricinuit atata suferinta in jurul sau. Toate televiziunile au realizat imediat dezbateri, au facut stiri si reportaje prelungi, iar in cele mai multe dintre acestea cei care vorbeau l-au desfiintat efectiv pe Huidu. L-au linsat. Doar razlet, la cate un post, am vazut si oameni care au indemnat la liniste, la respect. Inclin sa cred ca stilul sau pamfletar si posibilitatea sa de a rade de oameni si situatii i-au creat lui Huidu atatia adversari, incat dupa tragedie s-au revarsat peste tot. Parca n-au mai fost accidente niciodata, parca ar fi vrut sa se intample asa ceva. Pana si exceptionalul jurnalist Cristian Tudor Popescu s-a simtit dator sa-l desfiinteze doar pentru ca a avut cateva contraventii sau n-a fost tocmai un sofer disciplinat. Sunt multe lucruri care i se pot reprosa lui Serban Huidu, insa un accident de circulatie si faptul ca se afla la volanul unei masini scumpe nu mi se par a fi printre acestea. Am inceput sa ne uitam urat cand unul dintre noi are o masina mai buna, am inceput sa blamam tot ce pare sa mearga, sa aduca bunastare pentru individ si familia lui. Am ajuns sa asteptam sa greseasca pentru a-l putea linsa public, la ore de maxima audienta. Nu ne mai intereseaza nimic, decat sa il desfiinţăm pe cel care pare sa fie mai in voga, mai implinit. Cred ca un accident de circulatie nu e un motiv necesar si suficient sa se intample asa ceva. Indiferent de notorietatea celui care l-a provocat sau a fost implicat. Accidentul, prin definitia sa, este o intamplare nefericita. Si atunci de ce sa il linsam pe omul care l-a provocat, cand practica judiciara il sanctioneaza cu moderatie? Doar pentru ca avea o masina mai buna, doar pentru ca obisnuia sa rada de ceilalti, doar pentru ca a avut un moment de neatentie. Prin ceea ce s-a intamplat in cazul Huidu, cred ca am facut pasi uriasi inapoi. Chiar daca peste sase luni putini isi vor mai aminti exact ce s-a petrecut. Insa linsajul v-a ramane in mintea multora. Ruperea imaginii autorului acestui accident in bucati. A oricarui capital de simpatie pe care l-ar fi avut vreodata. O societate care procedeaza astfel nu cred ca este o societate moderna. Dimpotriva.

Sfarsitul anilor ’80, Scoala Generala Nr. 1 Vulcan, copii multi, multime bicolora, cravate rosii, numere matricole pe brate, cordelute. Aceasta era imaginea primei zile de scoala pe vremea mea. Si ca paradoxul sa fie la cote maximale, ne obligau sa venim in uniforma si in zilele cand aveam ora de educatie fizica. Aaaa, iar cand intra profesorul in clasa, ne ridicam in picioare si cântam. Ce cantam? “Trei culori”, evident. Cand incepusem sa crestem, a venit Revolutia. Slava Domnului! In ianuarie ’90, am mers iar la scoala. Cum am vrut. In loc de uniforma aia insipidă, mi-am etalat prima pereche de blugi. Abia atunci ne-am putut arata fiecare personalitatea. Cam tarziu.

2011, septembrie, o şcoala oarecare sau un liceu din Romania. Multime pestrita. Blugi, adidasi de firma, tricouri inscriptionate, fete machiate, decolteuri adanci, tocuri cui. Expozitie de personalitati rebele. Din boxe rasuna imnul, urmeaza discursuri. Unii sunt atenti, altii nu. Cei mici sunt patrunsi de importanţa momentului, cei mari sunt indiferenti. Discuta despre vacanta, locuri vizitate, plaje, cluburi. Cineva anunţa: Vom canta imnul la scoala! Ceilalti rad.

Care dintre cele doua imagini este de dorit?

Eu cred ca nu exista alt raspuns decat cea din 2011. Chiar daca e departe de a fi ideala, e cea mai buna. Pentru ca libertatea e preferabila constrangerii. Pentru ca adevarul e preferabil minciunii.

Cand ne imbracam toti in uniforme si ni se spunea ca toti suntem egali, credeam. Si am trait in minciuna, desi vedeam ca unul e mai destept decat altul, ca unul e copil de inginer, iar altul n-avea papuci sa vina la scoala. Astazi, sa vorbesti despre egalitatea dintre oameni nu e nicimacar o gluma buna. Nu suntem egali si nici nu trebuie sa fim. În anii ’80 si inainte ni s-au vandut iluzii. Azi nu se mai poate, insa cei care doresc sa ne intoarcem in timp sunt tot mai numerosi si mai vocali. Se vorbeste despre patriotism si despre faptul ca nu ne cunoastem imnul. Nu vom fi mai patrioti dacă vom asculta in fiecare dimineată imnul, ba dimpotriva, il vom uri. Asa cum il uram inainte de Revolutie. Si orice decizie s-ar lua, fie ca vorbim de imn sau de uniforme, nu ne vom mai putea intoarce acolo de unde am scapat. Pentru ca astazi nu se mai pot vinde iluzii pe post de adevaruri. Nu generatiilor de acum.