Archive: Autor: Nicu Tasca

Adrian Nastase a doborat orice record de cadere. Cade de aproape opt ani si abia acum cateva zile a ajuns aproape de capat. Si nu ma refer la tentativa lui de sinucidere, ci la condamnarea pe care a suferit-o.
Totul a inceput in iarna lui 2004, cand in loc sa ajunga Presedintele Romaniei, a luat-o la vale. A pierdut sefia partidului, presedintia Camerei Deputatilor, apoi au inceput sa apara dosarele. Din 2004 si pana in iunie 2012, Nastase a tot cazut. De aici rezulta ca a fost foarte sus. Extraordinar de sus. Unii spun chiar ca s-a crezut un mic Dumnezeu.
Si atunci, stiind unde a fost si unde urma sa ajunga, n-a mai suportat. Si a incercat sa-si ia zilele. Este o performanta ca a rezistat la aceasta cazatura extrem de lunga. Multi oameni care nu au avut background-ul lui Nastase n-ar fi rezistat pana aici, el insa a facut-o. N-a mai rezistat cand urma sa piarda si ultima reduta. Libertatea.
Nu este nicio indoiala vizavi de faptul ca el nu este un om obisnuit, un oarecare. Statutul sau social si material l-au ridicat demult, inainte de 1989. Si l-a tinut sus pana in 2004, dupa aceea a luat-o la vale. El a fost un om obisnuit cu arogante, cu tablouri scumpe in hol, cu Mercedes si sofer. In opt ani de cadere nu-si pierduse aceste privilegii. Intr-o zi, insa trebuia sa devina un puscarias de rand, unul pe care l-ar fi dus la procese nu soferul sau cu Mercedes-ul, ci duba puscariei. In loc de costum scump, haine obisnuite, poate chiar zeghe, iar la maini catuse. Imaginea aceasta poate dobori multe firi slabe, dar cel mai rau pe cel care a dus o viata de nabab.
Lectia publica este cat se poate de clara. Multi oameni au cazut si vor mai cadea, insa depinde de unde cazi. Cu cat esti mai sus, cu atat e mai greu de digerat. Asa ca…

Am urmarit cu atentie activitatea purtatorului de cuvant al Guvernului Ungureanu. Ma intereseaza foarte mult sa vad cum se face comunicarea la cel mai inalt nivel. Si in ultimele luni chiar am avut ce sa vad. Alegerea lui Dan Suciu pentru aceasta postura s-a dovedit a fi cea mai buna. El a revolutionat comunicarea guvernamentala in Romania si a aratat ca purtatorul de cuvant nu trebuie sa fie excesiv de serios, ci jovial, relaxat, insa nu mai putin pertinent si deschis. Am ajuns sa ma declar chiar fanul lui si sa-l consider cel mai bun purtator de cuvant pe care l-a avut guvernul pana acum. Sigur, este si lasat sa comunice, lucru de care poate altii n-au avut parte. M-a castigat definitiv de partea lui atunci cand l-am vazut la declaratii cu mana in buzunar (un gest care nu tradeaza dispret, ci doar relaxare). Se vad anii in care a lucrat in presa si a acumulat suficienta experienta care sa-i permita sa nu fie stresat acum.
L-am vazut si in dezbateri la televiziuni antiguvernamentale, in care a facut fata cu brio tirului de intrebari care aveau drept scop sa-l prinda pe picior gresit. Evident, n-au reusit, iar simpatia mea fata de el a crescut vertiginos.
Fara sa vreau sa minimalizez facultatile de comunicare si relatii publice, pot spune fara teama ca gresesc ca, cei mai buni purtatori de cuvant sunt fostii sau actualii ziaristi. Iar acesta este un lucru demonstrat.
Bravo, Dan Suciu!

De la inceput ma declar fanul interviului. O specie jurnalistica putin uzitata, dar care scoate la vedere personalitatea intervievatului. Dintr-o declaraţie de presa sau dintr-un comunicat de presa nu poti cantari in niciun fel personalitatea celui care se exprima. Dintr-un interviu, insa, da. De aceea cred ca ar trebui sa realizam si sa putem citi mai multe interviuri. Interviuri adevărate. Cu jurnalist, reportofon si intervievat.

In ultimele saptamani, am realizat o serie de interviuri. In fiecare dintre acestea am intrevazut personalitatea complexa a intervievatului, fapt care pana atunci imi fusese invizibil. Din nepricepere sau din dorinta de a ascunde unele defecte, imaginea publica a multor politicieni este diferita de personalitatea lor. Abia cand stai de vorba cu ei mai multe minute, cand le adresezi intrebari incomode sau taioase intrevezi cum sunt ei de fapt. Si mai multe ti se releva atunci cand asculti sau cand citesti interviul.

Nu-mi ascund satisfactia atunci cand intervievez oameni in al caror discurs ma regasesc, care vorbesc si gandesc intr-un mod apropiat mie. Poate pentru ca vreau ca ideile mele sa fie rostite si de altii, modul meu de gândire sa nu fie considerat periferic. Sa vad ca raspunsurile mele sunt si ale altuia. Sa vad in interviul cuiva un interviu cu mine.

Iar daca acesti oameni vin si cu un background important, au acces in sfere inalte ale puterii, punctul lor de vedere capata greutate. Si parca e si mai interesant.

Interviul adevarat este foarte greu de pacalit, la fel ca o confruntare cu un adversar, pentru ca acolo esti singur cu ideile si cu logica ta, este momentul in care te personalizezi cu adevarat. De aceea poate nu e prea iubit de jurnalisti si nici de unii politicieni. Dar face deliciul cititorului sau al ascultatorului.

In anii electorali ar trebui sa avem ocazia sa citim multe interviuri cu cei care ne vor votul, insa desi ajunge usor la public, este rar recomandat de strategi. Poate anul acesta sa fie altfel.

Am decis sa scriu cateva articole despre cele mai ciudate fenomene sociale pe care le intalnim in fiecare zi, in orasele noastre. Primul astfel de fenomen ciudat are loc aproape zilnic la Posta din Vulcan. Aici, fie ca e luni, miercuri sau joi, dimineata sau spre seara, e coada. O mare parte din populatia orasului are treaba la posta, aproape permanent. Interesanta este si dispunerea ghiseelor. Desi sunt trei, coada este la unul singur. Pentru ca acolo are toata lumea treaba. Fie care vrei sa trimiti sau sa ridici o recomandata, ca vrei sa trimiti sau sa primesti bani, operatiunea poate fi facuta doar la Ghiseul Nr. 2. V-ati prins! La acel ghiseu e vesnic coada. Oamenii sunt deja obisnuiti cu starea de fapt si se aseaza rabdatori la coada. Dupa ce te-ai asezat la coada, cel putin jumatate de ora esti ocupat. Dupa ce ai ajuns in fata doamnei, traiesti o eliberare: ai reusit sa-ti ridici corespondenta. Evident, sunt foarte putini cei care au „devianta” de a nu se aseza linistiti la coada.
Dar de unde vine acesta traditie a cozii. Categoric de pe vremea lui Nicolae Ceausescu. Fie-i tarana grea, ca tot a fost ziua lui! Atunci coada a devenit un fenomen social unic. La coada se spuneau povesti, se legau prietenii sau chiar iubiri, dar si conflicte si se nastea ura fata de cel care avea neobrazarea sa se bage in fata. Coada nu era pentru toti. Bastanii vremii intrau prins spate si cumparau tot ce doreau.
La 22 de ani de la acel moment, fenomenul ciudat al cozii ne loveste aproape in fiecare zi, ca un pumn in fata. Greu de suportat. De aceea, cand merg la Posta din Vulcan am o senazatie de deja vu, care nu ma lasa sa ma asez linistit la coada.

Anul 2012 a inceput bine. Noul an a adus o veste buna. Emil Pop a fost infrant fara drept de apel. Cand si-a facut strategia pentru a realiza absorbtia Universitatii din Petrosani de catre Universitatea Tehnica Cluj- Napoca (UTCN) si numirea omului sau in functie, Pop n-a tinut cont de toti factorii. A minimizat implicarea liderului comunitatii din Petrosani, primarul Tiberiu Iacob-Ridzi, si pe cea a presei. Cand presa i-a demascat planul, primarul municipiului Petrosani a decis sa se implice imediat. A facut-o public, transparent. Concepte de care Pop n-a auzit in viata lui. A vorbit cu ministrul Educaţiei, Daniel Funeriu, inainte de sarbatori, dar si cu rectorul UTCN, Radu Munteanu, dupa. Iar conform primarului, discutia cu rectorul clujan a fost o placere. Declaratiile publice ale primarului i-au destructurat planul lui Pop, care s-a vazut nevoit sa lase sa se desfasoare alegerile, asa cum este normal, si nu sa-si planteze el omul de casa in fruntea universitatii. Acum, Pop s-a bosumflat, el nedorind sa participe la discutiile dintre edil si rectorul UTCN, desi cele discutate priveau institutia pe care inca o conduce. El a facut, de altfel, declaratii aberante, pe un post local de televiziune, demostrand inca o data (a cata oara?) ca habar n-are de relaţii institutionale. Una peste alta, Pop si camarila au fost infranti in prima confruntare cu o forta adevarata. Asta da stire.

Traiesc o mare satisfactie zilele acestea. Am fost primul si singurul care am avertizat acum patru ani în privinta accederii lui Emil Pop in functia de rector al Universitatii Petrosani. Atunci au fost unii colectori de firmituri care au tinut sa-mi spuna ca nu am dreptate, ca sunt patimas sau ca am ceva cu personajul. Anii au trecut. Am ras mult la fiecare deschidere de an universitar, la fiecare aparitie in public a lui Pop si v-am impartasit pe blog sau in ziar cum se comporta un om mic ajuns din greseala mare. Au devenit celebre greselile de exprimare, comportamentul de neghiob sau strategia ieftina de agent electoral. In actul sau de conducere, ca managerial n-as putea sa-i spun, a facut tot ce n-ar fi trebuit sa faca. S-a straduit sa fie un lider cat mai nedorit. S-a inconjurat de pupincuristi, si-a comandat laude desantate in presa, ba chiar ii certa pe cei care nu-i enumerau toate titlurile academice. A ajuns sa fie urat, condamnat, blamat de aproape toti angajatii Universitatii din Petrosani, iar pentru societatea civila, pentru comunitate, a fost zero. Acum isi pregateste ieşirea din scena. Nici acum n-a gasit o formula eleganta. Ci a cautat toate tertipurile posibile sa se agate de scaun. A vrut sa blocheze alegerile pe departamente, iar acum vrea sa ia decizii cruciale privind viitorul institutiei pe care a condus-o. Numai ca lucrurile s-au schimbat. Profesorii nu mai sunt de acord sa le dicteze viata cineva de calibrul lui. Si s-au revoltat. Era si timpul.
Acum se scrie ultimul act din ceea ce a fost cea mai proasta piesa posibila avand ca subiect singura universitate din Valea Jiului. Este apogeul unei involutii totale, care cuprinde toate planurile existentei unui om. La cum stau lucrurile acum, exista premise serioase ca a doua iesire a lui Emil Pop din universitate sa semene leit cu prima. Aceea din decembrie 1989.
Ceea ce va ramane este insa pata imensa de pe blazonul universitatii ca o personalitate de anii ’50 a condus o prestigioasa institutie de invatamant in 2000 si ceva. Asta se va sterge greu. Mai ales din mintea si din inimile oamenilor de acolo si de aiurea.
Decembrie ramane in Romania o luna a schimbarilor. De acum si in Valea Jiului.
Sarbatori fericite!
si
La multi ani!