Colectiv. Un an. Nimeni n-a plătit, nimeni nu plătește!

Multe nedreptăți trebuie să mai sufere românii. Prea multe.
Și parcă nu vrem să ne revenim și pace.

Cum altfel să citim faptul că, la un an după cel mai mare dezastru postdecembrist, nimeni n-a plătit și nimeni nu plătește. 
Sunt trist și iritat când văd atâta neputință.

O neputință macabră. O neputință care nu poate aduce în fața Justiției niciun vinovat în cazul morții tragice a 64 de tineri și a suferinței multor altora.

Dincolo de cei care au girat direct sau moral moartea acestor tineri: patronii clubului, firma de efecte pirotehnice, pompierii care au controlat clubul, Piedone și alții, cred că tărie că ar trebui inculpați și cei care i-au condamnat la moarte lentă pe tinerii care au stat zile și săptămâni în spitalele bucureștene, fiind mâncați de vi de germeni rezistenți și infecții.

Primul care ar trebui să treacă în boxa acuzaților este Nicolae Bănicioiu, fost ministru al Sănătății, care ieșea de șapte ori pe zi să spună că ne descurcăm, dar, de fapt, nu era deloc așa. Apoi, Raed Arafat, personaj și azi în funcție, care a gestionat catastrofal situația și n-a trimis mai mulți în străinătate, directorii spitalelor bucureștene care stăteau multe ore la declarații, în timp ce germenii colcăiau în saloanele tinerilor arși.
Și mai sunt și alții.

Să ne mai mirăm, când noi nu știm încă ce s-a întâmplat la Revoluție, la Mineriada din ’90?

Instituțiile nu pot să rezolve marile dileme ale istoriei noastre.

Sper sincer să nu fie așa și în cazul Colectiv, deși, acum, la un an de la eveniment, pare că așa va fi.

Și e al naibii de trist și de iritant!

Am scris aceste rânduri cu gândul la Radu Sinerth, un excepțional tânăr care a plătit cu o suferință imensă și chiar cu viața neputința acestui popor.

Odihnește-te în pace, Radule!

Prebilanț. Cum văd românii prezența României în U.E.

Am lansat de curând tema bilanțului pe care românii vor trebui să-l facă anul viitor, la împlinirea a zece ani de apartenență la Uniunea Europeană (U.E.).
Și nu am scris greșit românii, deși bilanțul ar trebui făcut de clasa politică și cei care ne guvernează.

Deși nu suntem deloc premianți la atragerea fondurilor europene și nici la dezvoltare, românii sunt în continuare euro-optimiști în proporție covârșitoare.

77% dintre români nu ar vota nicidecum pentru o eventuală ieșire a României din UE, arată un sondaj IRES, fapt ce demonstrează că un mesaj anti- UE nu ar prinde în țara noastră.

De altfel, și eurobarometrul dat publicității în luna august a acestui an arată că 70% dintre români sunt optimiști în privința viitorului Uniunii Europene, fiind depășiți doar de irlandezi, care sunt optimiști în proporție de 77%.

Și mai elocvent este sondajul care relevă că 65% dintre români consideră că prezența României în Uniunea Europeană a adus avantaje, relevă un sondaj INSCOP.

De altfel, e destul de clar că românii înțeleg pe deplin că, fără a fi devenit membrii ai UE, țara noastră ar fi arătat mult mai rău decât arată, iar nivelul nostru de trai ar fi fost și mai scăzut.

Nemulțumiri față de ceea ce se întâmplă în România există și e normal să existe, dar fără o a fi făcut parte din acest club, lucrurile ar fi arătat mult mai rău.

Dar oricât de nemulțumiți am fi, un mesaj politic naționalist anti -UE pare că nu ar prinde deocamdată.

Dar n-aș subestima deloc priceperea politicienilor români de a distruge și unul din puținele lucruri bune care s-au întâmplat României și românilor.
Voi reveni.

Cum am ajuns să practic ”cea mai rea meserie din lume”

Am scris acum câteva zile despre posturile ironice în care m-a pus viața.
Din același registru face parte și ce o să vă relatez mai jos.

În ajunul aniversării a 13 ani de existență a Jurnalului Văii Jiului (jvj.ro, pentru iubitorii de online) am aflat că practic ”cea mai rea meserie din lume”.

Site-ul american Careercast.com – specializat în resurse umane- susține că, de trei ani încoace, meseria de jurnalist de presă scrisă este cea mai rea din lume.

Printre argumentele acestei sentințe se numără stresul, veniturile salariale, mediul de lucru și perspectivele de evoluție profesională.

Iar colac peste toate stă situația tot mai precară a print-ului (a ziarului tipărit) din România și Europa.
Până la auzul acestei informații nu perecepeam atât de acut starea presei scrise și a jurnaliștilor care o fac, dar de acum mi-e foarte clar că nu e deloc departe ziua în care, poate, va trebui să mă apuc de altceva.

E clar că presa scrisă trece prin cea mai neagră perioadă a existenței ei. Sucombarea ei economică e foarte aproape (vezi și ce s-a întâmplat în Ungaria, unde singurul ziar de opoziție și-a încetat apariția).

Meseria de jurnalist, însă, va rămâne. Se va transforma, dar va rămâne.
Iar eu sunt determinat să rămân în picioare.
Atât cât voi putea.
Am zis!

Chef!

Nu cred că e un secret și nici vreo știre că sunt gurmand.
De altfel, într-o perioadă a vieții mele, se și vedea destul de bine.
Știrea e însă că m-am apucat și de gătit.
Iar asta cred că o știre după definiția cu un ” un om care mușcă un câine”. Prietenii știu de ce.

Și, ca să fie și mai clar că îmi place să joc la miză mare, am început cu un biftec tartar. Pentru nespecialiști, un fel de mâncare care ocupă locul I în topul meu culinar și e considerat de mulți o mâncare de simandicoși.
S-a întâmplat ieri (duminică, 2 octombrie 2016), cu doar o zi mai devreme de deschiderea anului universitar și doar 24 de ore după Ziua Persoanelor Vârstnice.
De acum, această dată va fi una de referință, e destul de clar, cred.

Și ca să spun tot adevărul și numai adevărul, trebuie să știți că evenimentul a avut într-o companie extraordinar de plăcută și alături de un pahar de vin negru de Purcari (tot pentru cunoscători!).

E evident că nimic nu e întâmplător.

Dacă vi s-a făcut poftă, vă urez Spor la treabă!
Și Poftă bună!

P.S. Titlul nu se referă la sinonimul cuvântului bairam, ci la denumirea dată bucătarilor de clasă.

De la Comisia Europeană la … Penitenciarul Bârcea Mare

Se spune că viața are un ciudat simț al umorului. Și așa e. Trebuie să confirm. Și nu pentru prima dată.

Dar mai bine să relatez.
Miercuri mă aflam la Bruxelles, unde am vizitat în cateva rânduri Comisia Europeană, dar și Parlamentul European. Întâlniri, discutii, teme importante, nu ”spui acum care”.

Întors în țară, la doar o zi diferență, adică vineri, mă aflam într-o altă vizită. 
De data asta la Penitenciarul Bârcea Mare.

Și, spre bucuria mea, nu m-am dus ca să rămân, ci doar ca să am un dialog deosebit de interesant cu o mică parte a personalului de acolo. De altfel, am și anunțat de la primul contact că nu mă interesază o ”cazare” în acel perimetru.

Mi se pare extraordinar cum m-a purtat viața, într-un timp atât de scurt, din locul unde se iau decizii pentru 500 de milioane de europeni, în locul unde câteva sute de oameni își ispășesc pedepsele.

Iar la asta mai adaug și faptul că, în urmă mai bine de o săptămână, i-am călcat la propriu pe urme Ambasadorului SUA la București, Hans Klemm, la Muzeul de Artă din Craiova.

Doar câteva ore ne-au separat, iar dacă n-ar fi fost ele, ar fi fost câțiva bodyguarzi. Dar, oricum, am avut același ghid, așa că ….  Se pune, nu?

Deși n-am avut un steag la îndemână, dacă l-aș fi întâlnit pe ambasador, i-aș fi spus că diplomația nu e treabă ușoară, dar l-aș fi întrebat și dacă i-au plăcut sculpturile lui Constantin Brâncuși, pentru care atât Execelența Sa, cât și eu, ne-am aflat acolo.

Revenind, însă, la subiectul principal, acum am înțeles mai profund versurile cântecului lăutăresc ”La Chilia-n port”.
”Când văd păsări călătoare,

Ce n-aș da să zbor”.

Un nou leadership

Se împlinesc, în curând, 27 de ani de când asistăm cu toții la bătaia de joc a liderilor care au adus România în marasmul pe care îl testăm în fiecare zi pe pielea noastră.
Deși vorbim despre o nouă clasă politică, despre un nou leadership, partidele rămân niște feude încremenite, în care dictează tot baronii (deși poate nu sunt aceiași) și care refuză cu obstinație să se modernizeze.
Astfel că, societatea civilă a decis că trebuie să se implice. Așa a apărut Coaliția Națională pe Modernizarea României, care a decis că este nevoie să pună umărul la crearea unui nou leadership românesc.
Un leadership de tip nou.
Un leadership care să-i monitorizeze și să-i tragă de mânecă pe cei care nu vor și pace să facă ce trebuie. Nu vor și pace să modernizeze România.
Întâmplător sau nu, și eu sunt unul dintre cei chemați să ia parte la construcția noului leadership.
Am acceptat cu bucurie și cred că pot aduce o contribuție importantă.
Am acceptat pentru că, eu cred – iar articolele mele sunt dovezi limpezi- că așa nu se mai poate. Că trebuie să spargem cercul vicios al incompetenței și hoției pe care am văzut-o “la butoane”până acum.
A venit vremea pentru altceva!

A venit vremea pentru un nou leadership!