Nu am fost membru al vreunui partid și foarte probabil nu voi fi vreodată. Asta și pentru că m-aș împăca foarte greu sau deloc cu așa-zisa disciplină de partid.
Poate și pentru că structura mea nu este una de yesman.
În România, partidele sunt pline de yesman-i de oameni servili, care nu ar spune nimic care să-l deranjeze în vreun fel pe șef. Fie el mare sau mic. Toată lumea stă în rând, într-o uniformitate aproape totalitară. Dacă cumva se găsește vreunul să iasă din acest rând, actul este privit ca fiind ceva absolut nefiresc. Cum să îndrăznești să nu fi de acord cu șeful. E aproape ireal.
Reacțiile sunt dure. Rapide și dure. Și ca în orice alt for, cei mai apropiați sunt și cei mai vehemenți și radicali.
Capul dizidentului vrem!, ar putea fi un slogan al colegilor de partid a la Alexandru Lăpușneanu.
Mulți văd încă partidele ca pe o cazarmă. Ca pe o uniformitate generală în care toți trebuie să susțină și să glorifice deciziile partidului.
O dată intrat într-un partid trebuie să gândești și să vorbești uniform. Nu este permis niciun derapaj. Nu se acceptă o gândire personală, ci doar cea a partidului.
Ce libertate de gândire, ce libertate de expresie?! Astea sunt mofturi, monșer!
Ei au nevoie doar de soldați disciplinați ai partidului, vorba lui Ilie Păducel, fostul primar al Petrilei. De aia și România e așa cum e. Nu se încurajează gândirea.
Dacă nu aplauzi, mai bine taci! Și mulți, foarte mulți aleg să tacă. Opiniile personale sunt pentru acasă și pentru exersarea tehnicii discursive în fața oglinzii din baie.
P.S. Acest articol este inspirat de dizidența lui Mihai Chirica, primarul Iașului, a cărui adeziune la PSD va fi ruptă în curând.