Sărbătoare în momente grele. La mulți ani, presă liberă!

E sărbătoare.

O sărbătoare a jurnaliștilor din întreaga lume. E Ziua Mondială a Libertății Presei.

Este ziua în care jurnaliștii scriu jurnalism și despre ce nu e jurnalism.

E ziua în care chiar și unii politicieni (e drept tot mai puțini) lansează mesaje în favoarea libertății presei. Chiar înainte de a începe acest text am citit declarația dată în numele Uniunii Europene de Înaltul Reprezentant Josep Borrell.

În România, politicienii nu prețuiesc deloc presa și nici libertatea ei.

Mulți dintre ei sunt în conflict direct cu jurnaliștii, iar alții și-au cumpărat jurnaliști slabi să le cânte osanale. Și unii și alții disprețuiesc presa. Cu tot cu libertatatea ei.

Primii o urăsc pentru că stă cu ochii pe ei, iar cei din categoria a doua pentru că trebuie să o pătească din banii pe care îi fură și nu-i pot păstra pe toți.

Colega mea Carmen Dumitrescu scrie astăzi despre faptul că ”orice șomer analfabet cu câteva sute de lei la dispoziție își poate deschide un site și se poate intitula <<jurnalist>>.”

Mă alătur întru totul.

Știu așa-ziși jurnaliști care nu știu să scrie, care nu au nicio urmă de coerență în scris.

Culmea, ei sunt nu doar cei care strică imaginea presei, dar și cei pe care politicienii corupți îi cumpără cel mai ușor.

Dar mai văd și alți oameni care, fără a mai cumpăra vreun site și nicimăcar un laptop, se consideră jurnaliști din spatele unui cont de Facebook.

Și mă tem că, de cele mai multe ori, publicul nu face diferența între jurnalist și cei care se pretind direct sau indirect jurnaliști.

Presa liberă se află în momentul cel mai greu, dar asta nu ne va opri. Cel puțin deocamdată.

Pentru că, dacă mulți dintre noi ne-am opri, e în pericol însăși democrația.

Și poate ne mai amintim de vremurile când presa nu era liberă și democrația era un vis.

La mulți ani, presă liberă!

 

Faceți ceva pentru tinerii noștri!

Astăzi este Ziua Intenațională a Tineretului.

E o zi de sărbătoare pentru toți tinerii și toți cei care au legătură cu tinerii.

Probabil ar fi fost marcată într-un fel, dacă nu era criza COVID-19. Iar dacă nu se pot organiza petreceri, este un moment bun pentru a pune o întrebare celor care conduc comunitățile în care trăim.

Faceți destul pentru tineri?!

Realitatea este că foarte comunități nu fac nimic pentru tineri, sau fac extrem de puțin.

Mulți primarii mai mișcă câte ceva în ceea ce privește clădirile școlilor, gândindu-se permanent la voturile pe care le-ar putea obține.

Și aici asistăm la un spectacol penibil, al pozelor în școli și grădinițe goale.

Dincolo de asta, nimic. Niciun contact real între tineri și autoritățile locale. Apoi par să se mire, când constată că depopularea lasă orașele goale.

Onoarea este salvată de alți edili, care au înțeles că trebuie să creeze punți de dialog cu tinerii.

Și o fac. În măsura posibilităților. Dar o fac.

Nu este suficient să investim în educația formală pentru a avea tineri care să contribuie în viitor la viața noastră. Este necesar să înțelegem că există și educație nonformală, care trebuie implementată și ajutată să existe în toate comunitățile.

De ce majoriotatea edililor nu vor să audă de așa ceva?

O explicație ar putea fi că aici nu se plătesc comisioane (cum se întâmplă la multe lucrări edilitare), iar majoritatea tinerilor sunt critici și nu acceptă să înghită pe nemestecate ceea ce încearcă să le vâre pe gât primarii cu mentalități comuniste.

Cu toate acestea, comunitățile care se preocupă astăzi de tinerii lor, vor avea un viitor, cele ai căror primari se gândesc doar la buzunarul lor, vor muri odată cu aceștia.

Faceți, deci, ceva pentru tinerii noștri!

Doar așa putem spera într-un viitor mai bun.

Argument politic: ”sunt căsătorit, am o viață stabilă”

Un amic și un realizator de emisiuni radio mi-au vorbit despre Andrei Perneș, în urmă cu mai mult timp. N-am avut ocazia să-l cunosc personal. Însă, m-am lovit astăzi cu totul întâmplător de un interviu pe care l-a acordat ziarului (atenție sporită, văr rog!) Formula AS.

Înțeleg din ce mi-au spus cei doi amintiți mai sus și din interviu că Andrei (îmi permit să-i spun pe nume întrucât sunt mai în vârstă decât el) își dorește să candideze la Primăria Orașului Uricani. Citind însă interviul constat că, Andrei are 28 de ani și că el apreciază acest lucru ca o virtute, deși chiar el spune că, la început, oamenii nu l-au luat în serios. Acum însă e altceva.

Unul dintre argumentele din mintea sa pentru care îl iau acum oamenii în serios este ”(…) faptul că sunt căsătorit, am o viață stabilă (…)”.

Adică, cei care nu sunt căsătoriți și n-au o viață stabilă (oare ce o fi însemnând asta?!) nu ar trebui să fie luați în serios.

Mă revolt în picioare împotriva acestei arfirmații extrem de ciudate!

Apoi, politicianul nostru face un apel ”la tineri” să se implice în politică. ”Dacă au simț civic, dacă le place să fie implicați în viața comunității din care fac parte, este foarte important să intre în politică, pentru că doar așa putem să resetăm actuala clasă conducătoare”, spune Perneș în interviu.

Ca specialist în Participare publică, îi spun lui Andrei că simțul civic nu se manifestă neapărat în politică. Sunt și alte forme mult mai interesante pentru ca tinerii se se implice în viața comunității din care fac parte.

Nu știu cine este sfătuitorului în materie de comunicare și PR al lui Andrei Perneș, dar cred sincer că ar trebui schimbat rapid. Când dai un interviu te pregătești puțin. Îți cântărești bine vorbele, nu arunci cu cele care îți sună bine ”la ureche”.

Aș vrea să îți dau circumstanțe atenuante, pentru lipsa de experiență în acordarea de interviuri, dar nu pot. Doar ești căsătorit și ai o viața stabilă. De aici încolo poți să spui oricâte prostii poftești, nu?

Ei bine, nu!

În politică, gura bate fundul.

Încă vreo două-trei de-astea și nu cred că o să mai asculte nimeni.

Când demnitarul are consilieri buni…

Am crezut întotdeauna că un politician este foarte bun atunci când are consilieri buni. Lucrurile sunt și mai clare atunci când politicianul este demnitar și deține o funcție înaltă.

Ca să fie clar: nu susțin acest lucru pentru că, la un moment dat al vieții mele, am fost consilier al unui politician.

Exemplul la care vreau să mă refer este cel al președintelui Klaus Iohannis. El face o figură bună în ultima vreme, mai ales în desele sale ieșiri publice pe tema Crizei COVID-19. Niciuna dintre ieșiri nu a fost rea.

Dar cea de ieri conside că a fost cea mai bună. Așa cum scriam în urmă cu două zile, anunțarea unui calendar al relaxării restricțiilor era imperios necesară. Iar președintele a anunțat un orizont al relaxării.

Sigur, nu se va face dintr-o dată, ci treptat.

Acum, cred că mulți români sunt mai luminați cu privire la cât timp vor mai trebui să stea în case și de când își pot programa o eventuală reluare a activității obișnuite.

Deși nu mai are nicio miză politică, președintele pare că și-a îmbunătățit simțitor calitatea consilierilor. Iar acest lucru se vede cu ochiul liber.

Este mai pertinent și mult mai conectat la dezbaterile din societatea românească.

Așadar, politicienilor, luați-vă consilieri buni!

Semnele nevoii de relaxare a restricțiilor

Tot mai multe voci, printre care și profesorul Alexandru Rafila, susțin că autoritățile ar trebui să gândească un calendar al relaxării restricțiilor de circulație.

Chiar dacă nu trebuie să ne pripim, anunțarea unui calendar și permiterea unor deplasări sunt deja necesare. De altfel, tot mai multe țări europene anunță relaxarea restricțiilor (Germania, Cehia, Polonia, Spania și Olanda ). Dar politicienii noștri fac ureche surdă.

Fără a fi de acord în niciun fel cu actele de violență care au avut loc la Hunedoara, Săcele, Ploiești sau București, cred că sunt semne ale faptului că e nevoie să se deschidă puțin lațul restricțiilor și să se anunțe un calendar clar al renunțării totale. La care, evident, se adaugă și argumente serioase de natură economică.

O astfel de relaxare este importantă și din punct de vedere al erodării guvernării.

Cu cât va ține mai mult lațul restricțiilor strâmtat la minimum, PNL va plăti un preț electoral mai mare. Atunci când va veni momentul, desigur. Ori premierul Ludovic Orban și ministrul Marcel Vela au dovedit deja că sunt foarte preocupați de imaginerea lor și de ce arată sondajele. Au încercat să câștige capital electoral chiar și din Sărbătorile Pascale, riscându-și relația cu cel care i-a adus la guvernare: președintele Iohannis.

Ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, susține că relaxarea ar putea veni când numărul de cazuri noi de COVID-19 va fi în scădere. Ori o scădere se înregistrează deja. În ultimele 24 de ore, au fost înregistrate doar 190 de noi cazuri.
Însă o scădere mai serioasă nu poate apărea curând, întrucât numărul testelor efectuate abia se apropie de 100.000. Ori cele mai multe infectări sunt confirmate în urma prelucrării acestor teste.

Relaxarea restricțiilor este o decizie politică. Iar dacă o vor pune în discuție, Orban și ai lui s-ar putea lovi, din nou, de opoziția Președintelui.

Cu toate acestea, e nevoie de o relaxare. Cât mai repede posibil.

Reflecții despre sindicaliști

De câteva zile mi se rostogolește în minte ideea să scriu ceva despre cum văd sindicalismul românesc. Aseară am aflat că jurnalistul Costi Rogojanu pleacă de la Realitatea Plus. Demersul jurnalistului vine în urma unor demersuri neortodoxe ale patronatului privind trimiterea în șomaj tehnic a mai multor angajați, dar care ar fi fost oblogați să vină și la muncă.

S-a sesizat și Media Sind, luând o poziție împotriva demersului patronatului Realității.

E evident că este nevoie de sindicate.

De sindicate reale, care să apere angajatul împotriva abuzurilor. Fie ale patronului, fie chiar ale statului.

Sindicatele așa cum le văd eu ar fi un element al construcției democratice.

În realitate, însă… nu sunt deloc așa.

Pe vremea când lucram la Primăria Petroșani, cineva m-a întrebat dacă nu vreau să mă înscriu în sindicat. Am refuzat categoric, știind că sindicatul era doar o formă fără fond în mână primarului. Altădată, însă, am fost invitat să vorbesc la un miting care avea ca slogan ”Nu închideți minele!” (vezi foto!), am acceptat, crezând că fac un lucru corect.

Am trăit apoi să văd că unul dintre colegii mei de scenă a fost numit într-o funcție de director.

De curând, am aflat că într-o instituție de prestigiu cel care a jucat ani de-a rândul rolul de sindicalist (și chiar a jucat bine) a fost recompensat acum cu o funcție înaltă tocmai de cel cu care ar fi trebuit să fie adversar.

A fost dovada că, în toți anii în care a activat și încasat gras de la sindicat, n-a apărat interesele colegilor săi, ci pe ale șefului instituției. Iar acum a primit recompensa.

Prin urmare, apreciez ce a făcut MediaSind în cazul Realitatea, dar nu apreciez deloc surogatele de sindicate și sindicaliștii care se fac că apără interesele oamenilor, dar de fapt așteaptă plata pentru servicii făcute șefilor și pentru deserviciile făcute membrilor de sindicat.

Iar cu astfel de sindicate și sindicaliști, nici democrația nu se simte prea bine!