Miniștrii vin și pleacă, baronii rămân?

Mi-a picat sub ochi o știre conform căreia PNL și-a desemnat propunerea pentru Ministerul Cercetării, Digitalizării şi Inovării. Până aici nimic spectaculos.

Numai că, nominalizarea PNL este Sebastian Burduja. Nici până aici nu ar fi fost ceva surpinzător, deși auzisem de acest om. Puțin, foarte puțin.

Citind în continuare, aflu că viitorul ministru al Cercetării, Digitalizării şi Inovării este absolvent de universități prestigioase. Nu, nu de la noi. Mai exact de Stanford și Harvard.

Mai aflu că se află într-o galerie fină de politicieni cu funcții, alături de Maia Sandu, președintele Republicii Moldova, și de actualul premier bulgar, Kiril Petkov, (fostul premier bulgar Boiko Borisov era acum ceva timp cu cătușe la mâini, acum nu mai știu).

Începe să sune tot mai bine și merg mai departe.

Aflu că nici nu e mânjit tare în politica din PNL, unde a aterizat abia în 2019, după ce partidul pe care  l-a fondat, Platforma Acţiunea Civică a Tinerilor, a fuzionat cu PNL.

Sună bine?

Cam sună, nu?

Numai că imediat mi-am amintit că la Cercetare este și celebrul INSEMEX – pardon – baronul de INSEMEX (pentru cei care au uitat, e vorba de omul cu șlapii ieftini). Iar testul meu pentru viitorul ministru este chiar acesta.

Va pleca Burduja de la minister sau baronul de la INSEMEX?

Sau vor conviețui în bună pace, conform tradiției și coaliției PSD-PNL?

 

Acum să te văd, Sebastiane!

Cum se împacă ce ai învățat la Harvard și revoluțiile intelectuale despre care scrii cu baroniada urât mirositoare?

Voi reveni.

Meteoritul Cîțu

Încă un politician care a ajuns în vârful unui partid politic își termină cariera repede. Este vorba despre Florin Cîțu, cel care a ajuns în papucii lui Ludovic Orban din toamna anului trecut.
Este cunoscut faptul că l-am susținut pe Cîțu în fața lui Orban, pe ultimul considerându-l un politician învechit.
Însă Cîțu a reușit o performanță chiar și pentru PNL, unde există tradiția facțiunilor și a ruperilor.
Șase luni a rezistat acesta în funcția de președinte al PNL.
Aproape că l-a egalat pe fostul său coleg de coaliție Dacian Cioloș. Despre acesta am scris aici.
Pragmatismul celor care l-au susținut în toamnă l-a dărâmat pe Cîțu rapid. Scenariul e același ca și anul trecut. A apărut un nou pol de putere în PNL. Acest pol este premierul Nicolae Ciucă.
El joacă încă în filmul cu fete mari în care declară că nu s-a hotărât. Să zicem că poate n-a primit încă telefonul de la Cotroceni, deși nu cred.
Și mai e ceva.
PNL se rostogolea de-a dreptul în sondaje, iar politicienii liberali de top știu bine că sondajele dau trendul. Chiar și unui lider sau altul.
Cîțu scădea, iar cel care se află în creștere e Ciucă.
Ce să fi făcut? Să stea să aștepte procentele cu o cifră?
Dincolo de toate acestea, cariera politică a lui Florin Cîțu pare să fi fost meteorică. De aceea, poate ar trebui identificat un meteorit care să fie botezat cu numele său.
Tot i-a plăcut lui în America, poate știe pe cineva la NASA.

Majoratul României în NATO

Inițial, mă gândisem să scriu despre Roman Abramovici, apoi despre cele trei ”lunițe” ale Guvernului Ciucă.

Ambele idei au fost însă amânate pentru moment, când mi-am amintit de majoratul României în NATO.

În ultima lună, am gândit de mai multe ori (nu am apucat până acum s-o spun/scriu) cum ar fi arătat România astăzi, dacă nu am fi avut, în acesti tumultoși ani postdecembriști, două realizări naționale.

Sigur că două realizări sunt puține. Dar sunt totuși ceva. Fără ele…

Cred că este clar că mă refer la aderarea la NATO, aniversată astăzi ca majorat, și la aderarea la Uniunea Europeană, de la care am aniversat (teoretic) 15 ani, la 1 ianuarie 2022.

Apartenența la aceste două organizații a făcut ca România să fie așa cum o știm.

Nu idealizez în niciun fel ceea ce avem astăzi. Nicidecum. Cu siguranță am fi putut fi mult mai bine. Și poate am fi avut acasă milioanele de români care au plecat scârbiți sau în căutarea unui trai mai bun.

Cred însă cu tărie că, fără acestea, România ar fost la fel ca Ucraina sau chiar mai rău. Și când spun mai rău îmi imaginez de fapt că nu am fi avut nici pe departe dârzenia ucrainienilor și nici simpatia Occidentului.

Nefiind adeptul festivismului ieftin, cred că astăzi este un moment excelent să medităm la ce ar fi fost, dacă n-ar fi fost așa.

Iar dacă vom face asta, cu siguranță percepția asupra țării noastre și a lumii în care trăim ar trebui să se schimbe. În ceva mai bine.

Aminitiri cu Dacian

A fost odată un politician… pe numele său Dacian Cioloș. Spun a fost, pentru că, în stilu-i caracteristic a reușit să-și încheie cariera politică.

Cum spune românul, și-a dat cu levierul în… genunchi (la ce vă gândeați?!).

Cum se spune despre cei care trec în neființă, că rămânem cu amintirile. Așa vreau și eu să rememorez cele două amintiri pe care le am cu Dacian Cioloș.

Primo tempo

Era în 4 noiembrie 2016, în plină campanie electorală, Cioloș și o gașcă de miniștrii descindea în Valea Jiului. Alese un loc important: Universitatea din Petroșani.

Într-o manevră politică de duzină, Cioloș și echipa încercau să vândă ceva gogoși electorale în Valea Jiului. Mai exact, venise să viziteze Biroul local al Unității Guvernamentale de Asistență Tehnică – Valea Jiului, adică un spațiu în care nu s-a întâmplat niciodată nimic.

A fost momentul în care am afirmat și scris că Cioloș devenise politician.

Îmi mai amintesc că a fost demnitarul cel mai bine păzit de care îmi amintesc. Delegația guvernamentală a fost însoțită de un pluton de sepepiști. Ba chiar am fost controlat corporal la intrarea în universitate, ca nu cumva să atentez cu ceva la integritatea delegației.

Inutil să vă spun că tot ce s-a spus atunci nu face nici o para chioară.

Segundo tempo

Au trecut  aproape doi ani și pe 1 iunie 2018 (țin minte data pentru că a coincis cu un eveniment important din viața mea), Cioloș a venit din nou în Valea Jiului. Tot la Universitatea din Petroșani. De data aceasta am fost introduși în Amfiteatrul 101 (pentru cunoscători). Cioloș nu mai era însoțit de miniștrii, ci de altă personaj politic șters, Dan Barna. Întâlnirea era sub umbrela Platformei România 100, dar cu USR la butonieră. Evenimentul s-a numit ”Viitorul Văii Jiului: perspective de dezvoltare durabilă”.

Atunci Cioloș venise ca un salvator, susținând că găsise soluția pentru Valea Jiului. Anume o zonă administrativă integrată, idee vehiculată mult înainte chiar de subsemnatul.

S-a întâmplat ceva? Evident, nimic.

La fine

După demisia din funcția de președinte al USR, Dacian Cioloș își încheie de facto o carieră politică despre care așa cum puteți vedea și mai sus nu sunt multe de spus. Poate doar un cuvânt: goliciune.

 

 

Fotbal și comunicare

Am fost invitat aseară la o întâlnire cu staff-ul Asociației Județene de Fotbal (AJF) Hunedoara.

Tocmai la Hațeg.

M-am gândit ceva timp dacă să merg și pentru că știam că vremea se va înrăutăți. Și chiar s-a înrăutățit.

Am hotărât însă să merg, gândindu-mă că e un prilej bun pentru a pleda în favoarea comunicării. A unei comunicări proactive. Cu președintele AJF Hunedoara, Cristian Petrean, am mai avut discuții pe această temă și știam că e receptiv.

Am fost însă surprins să constat că unii colegi prezenți erau foarte mulțumiți de comunicarea AJF (iar eu nu), pentru simplu fapt că președintele Petrean le răspunde la telefon.

Evident că nu am putut rata ocazia să spun că acel fapt nu e comunicare, ci e răspuns la telefon. Nu știu dacă cei mulțumiți au înțeles, dar președintele știu că a prins-o.

Și am mai spus un lucru.

Și anume că tinerii sunt deschiși către activități comunitare (fotbalul fiind o astfel de activitate), dar trebuie găsite metode – chiar și de marketing- care să-i atragă. De fapt, fotbalul fără marketing și comunicare nu există cu adevărat. Iar pentru că elementele amintite sunt încă necunoscute pentru mulți oameni de fotbal, vedem stadioanele goale la aproape toate meciurile.

Vezi aici întâlnirea prezentată de Unu TV

King Rafa

În dimineața târzie a zilei de azi îmi pusesem în gând să lucrez cât pot mai mult. Numai că, urmărind știrile din sport pe care le-am ratat aseară, mi-am dat seama că azi va fi finala Australian Open, în care joacă preferatul meu Rafael Nadal.

Nici atunci nu am conștientizat cum va fi ziua mea.

Pe la prânz, zappam canalele și am ajuns pe Eurosport. A fost momentul în care s-a schimbat totul.

Daniil Medvedev îl conducea pe Rafa cu 1-0 la seturi și apoi a câștigat rapid și setul al doilea.

N-a fost cea mai bună zi a lui Rafa. Dar am crezut că poate câștiga.

Nu a fost deloc ușor. Avea pe umeri o presiune uriașă.

Dar publicul din arenă l-a susținut fenomenal, fapt care l-a scos din minți de multe ori pe Medvedev. Alături i-au fost și milioane de fani din toată lumea (puteți vedea postarea mea de pe facebook din timpul jocului).

Până astăzi, Rafa a fost un sportiv exceptional, de astăzi este King Rafa.

Este primul tenisman care atinge borna de 21 de titluri de grand slam.

Urmăresc tenisul de multă vreme.

Cam de când se duelau Pete Sampres și Andre Agassi. Însă doar astăzi am trăit o zi mare ca iubitor de tenis. Un joc de aproape 5 ore și jumătate câștigat în cele din urmă de preferatul meu mi-a schimbat cu totul perspectiva asupra acestui sport, dar și asupra vieții.

Un campion nu se dă bătut. Și în cele din urmă, cu toate greutățile, va învinge.

Rafael Nadal nu este doar un sportiv. Este un fenomen. Este un brand complet. De la felul cum se comportă, cum vorbește și până la ceea ce postează pe social media. Iar astăzi a fost încoronat ca rege.

Congrats, King Rafa! You are my champ!