De la Ion Iliescu încoace, România n-a avut un preşedinte recunoscut de stânga. Nu că stânga lui Iliescu n-ar fi fost atât de etatistă încât ne-a adus la coada Europei. Şi nici că în România doctinele ar însemna ceva.
Dar partidele noastre aşa-zis de stânga au reuşit în toţi aceşti ani să îşi dea cu levierul în genunchi. De fiecare dată. La fiecare scrutin prezidenţial.
Şi fiind vorba de genunchi, ajung la Victor Ponta, care a pierdut pe aroganţa sa şi a partidului pe care l-a condus atunci. Acum, el este noul guru care încearcă să coaguleze Stânga.
Numai că, aşa cum este de-a dreptul evident, ei nu se pot lupta să câştige, ci doar să intre în turul al II-lea.
Şi atunci se naşte întrebarea: Cum a ajuns stânga în halul ăsta de marginală, în ţara cu cei mai săraci europeni?
Paradoxal, la noi stânga e mai arogantă decât dreapta. Şi mai bogată. Putred de bogată. Aşa a fost de la Adrian Năstase încoace. Au crezut că vor câştiga doar pentru că sondajele (cele mai multe de casă) îi dădeau câştigători.
Au crezut că excesele sunt invizibile doar pentru că au cumpărat presa în cvasitotalitate.
Nu a mers şi nu mai merge!
Acum transparenţa şi comportamentul civilizat sunt singura cale. Dar strategii lor, deşi sunt plătiţi regeşte, sunt atât de proşti că nu ştiu nici măcar în ce secol suntem.
Legăturile lor cu societatea sunt rupte, tot din cauza superiorităţii pe care au folosit-o în modul lor de a face politică.
Până la o coagulare sau un candidat unic, situaţia este destul de clară.
Halal Stânga!
0 comments