Participarea si democratia

Participarea publica este un concept putin cunoscut si utilizat in Romania. Desi au aparut de cativa ani buni, legile transparentei sunt destul de putin folosite. De fapt, exista o apatie generala fata de mecanismul luarii deciziilor care ne privesc direct. Oricine a fost macar la o dezbatere publica stie ca numarul celor care participa este foarte mic (unul, doi sau trei cetateni). Daca printr-un miracol numarul celor care se aduna la o dezbatere publica este mai mare, cei care vor lua cuvantul vor fi foarte putini. Avem deci o problema. O problema pe care scoala nu poate sa o rezolve, iar familiile au de rezolvat probleme care tin de supravietuirea zilnica. Asadar, problema ramane in sarcina societatii civile, care va trebui sa faca proiecte care sa creasca gradul de implicare a cetatenilor in luarea deciziilor. Asociatia pe care o conduc a depus un astfel de proiect si am tinut o serie de training-uri la care am avut participanti din randurile studentilor Universitatii din Petrosani. Desi noua pentru ei, tema participarii a parut a fi destul de atractiva, mai ales ca tinerii care au participat fac parte dintr-o organizatie neguvernamentala. Acesta a fost primul pas dintr-o mare necesitate de formare. Este insa un inceput de drum care trebuie sa mearga mult mai departe. O societate in care participarea publica este la un nivel destul de inalt este fara indoiala o societate democratica. Una in care participarea publica e un concept vag poate ridica unele semne de intrebare. Asa stand lucrurile, imbunatatirea participarii publice ar trebui sa ocupe un loc important pe agenda publica.

Sondajele, documentarea si rusinea

Saptamana acesta un confrate a gasit de cuviinta sa scrie despre mine lucruri neadevarate. Evident, fara a se obosi sa-mi dea macar un telefon sa ma intrebe. In opinia sa, pregatirea mea de sociolog ma transforma in omul care face toate sondajele din Valea Jiului. Daca ar fi fost bazata pe realitate, aceasta opinie m-ar fi flatat, insa lucrurile nu stau deloc asa. Prin urmare, sociolog fiind il invit pe mai experimentatul meu coleg debreasla sa se documenteze mai bine inainte de a scrie ceva. Nu de alta, dar cei care il citesc merita sa afle adevarul si nu asocierile sale rauvoitoare. Dincolo de aceste aspecte, ma bucur ca numele imi este atat de strans legat de profesia mea, iar confratele se simte dator sa ma nominalizeze (chiar si cu litera mica).
Sa afle toata lumea ca eu si echipa mea de la Compania de PR facem sondaje, relatii publice, training-uri si multe altele! Iar aceste lucruri nu sunt deloc o rusine, ci dimpotriva o bucurie. O rusine ar trebui sa fie sa scri neadevaruri, dar sunt convins ca nu e cazul.

Universitarii nu sunt doriti in politica

Putini universitari au facut cariera in politica romaneasca. Foarte putini. In Valea Jiului, exemplele sunt si mai putine. Si ma gandesc, de pilda, la Petru Hodor, fost primar al municipiului Vulcan. Explicatia am gasit-o in modul în care organizatiile politice inteleg sa se raporteze la aceste personalitati.In general, liderii politici simt in ceafa rasuflarea universitarilor pentru ca stiu ca ei,indeletnicindu-se cu profesia de dascal, nu sunt niste minti slabe. Ori acesti lideri nu fac altceva decat sa incerce sa-si conserve puterea cu orice pret. Si cum pericolul cel mai mare vine tocmai de la acesti oameni invatati sa gandeasca, ei sunt izolati si fortati sa plece din politica. Cineva imi reamintea zilele trecute modul in care au fost tratati universiatrii in PSD Petrosani, fie ca au fost rectori sau tineri profesori, ei au fost indepartati unul cate unul. De altfel, exemplul sociologului Valentin Fulger este notoriu. Ce partid responsabil ar azvarli afara un sociolog? As spune chiar ca fiecare partid ar trebui sa aibe un sociolog in conducerea sa pentru a intelege mai bine realiattea in care traim. De curand, am vazut un alt exemplu. La PDL Petrila. Vesnicul primar Ilie Paducel i-a dat un sut in fund universitarului Marius Heljiu. Nu l-a azvarlit din partid, ci din biroul local de conducere, adica din grupul celor care decid actiunile si strategiile (daca or fi avand asa ceva) partidului. Acest mod de gandire a liderilor de partide a dus la politica de astazi. La o politica de un nivel slab, lipsit de vlaga si de vizibilitate. Iar acest lucru ne afecteaza pe toti.

Templul ipocriziei academice

Asa as parafraza sintagma cu care se lauda mai nou rectorul Universitatii din Petrosani, Emil Pop. De fapt, aceasta ultima gaselnita face parte dintr-o strategie elaborata in biroul sau luxos, probabil la aceeasi masa cu protejatul lui, Dacian Ciodaru. „Ne facem rost repede de un titlu ca sa mai stingem din efectul scandalurilor pe care le-am creat in universitate. Cumparam ziare ca sa ne laude si poate opinia publica va uita cine suntem cu adevarat”, si-au spus ei. Zis si facut. Au gasit repede pe cineva la Agentia Romana de Asigurare a Calitatii in Invatamantul Superior (ARACIS) si si-au facut rost de un certificat de „grad de ridicat de incredere”. Apropo, intr-un interviu, Pop mai da o data cu bata in balta, dovedind ca habar nu are cum se cheama institutia care i-a acordat titlul. Toti cei care stiu care este realitatea au ras in hohote. Grad ridicat de incredere la luarea de bani, la vinderea de lucrari, la comisionarea tuturor lucrarilor care se executa, la coruperea profesorilor, angajatilor si a stundetilor. La toate acestea Universitatea din Petrosani are grad ridicat de incredere. Si ar mai fi, insa nu in cele din urma, grad ridicat de incredere la cumpararea functiilor de conducere cu bani si influenta si la promovarea camarilei rectorului Pop in detrimentul oamenilor de valoare. Pentru toate acestea si pentru ca se cred mai desteti decat intreaga opinie publice (avand o inteligenta mediocra)putem considera ca Universitatea din Petrosani nu este un „templu academic”.
Este TEMPUL IPOCRIZIEI ACADEMICE!Si asa sa-i ramana numele. Iar ca orice templu si acesta are nevoie de un zeu. Iar ZEUL IPOCRIZIEI nu este nimeni altul decat rectorul Emil Pop. Sa traisca si sa fie venerat in continuare de lacheii sai si urat de toti oamenii care mai au o bruma de minte si o coloana vertebrala inca dreapta.
Strategia ta ipocrita nu face nici doua parale, mult iubite si stimate (cred ca formularea ii e foarte familiara lui Pop) ZEU AL IPOCRIZIEI !

Europa e invadata de TIR-uri

Orice iesire pe un drum eropean realizeaza o intalnire nedorita intre soferii masinilor obisnuite si TIR-uri. Si asa o tinem in toata Europa. Pe toate autostrazile pe care te deplasesi, cu exceptia acelora (putine)pe care le e interzis accesul. Asa ajungi ca intr-o deplasare care depseste 1000 de km sa fi nevoit sa depasesti mii de tiruri. Senzatia devine,la un moment dat, obositoare. Prin urmare, consider ca se impune luarea unei decizii astfel incat milioanele de TIR-uri care circula pe toate drumurile Europei sa fie oprita. Altfel, vom ajunge ca, in doar cativa ani, deplasarea noastra sa fie imposibila din cauza acestor TIR-uri. Este foarte sigur ca trasportul rutier a luat o atat de mare amploare, incat celelalte moduri de a transporta marfa sunt in mare suferinta. Poate n-ar fi deloc lipsita de sens o implicare a Parlamentului European, care sa adopte o lege in acest sens.Oricum ar fi, o decizie trebuie luata cat mai curand.

In memoriam Lucian Iancu

Se spune ca Dumnezeu ii cheama repede la el pe oamenii buni, pe care ii iubeste. Asa s-ar putea caracteriza pe scurt povestea lui Lucian Iancu. Un tanar exceptional, cum putini mi-a fost dat sa intalnesc. Integru, hotarat, pertinent in tot ce spunea sau facea. Un om a carui cariera incepuse promitator si caruia ii prevazusem un viitor stralucit. Ma mandream ca este prietenul meu. Mergeam bucuros la orice intalnire cu el, in orice oras m-as fi aflat. Discutam des politica si tot ce tinea de ea si speram sa ajungem sa aveam un cuvant greu de spus in ea. Destinul insa nu i-a fost favorabil. Desi avea toate calitatile pentru a deveni „om mare”, cum se spune in popor, n-a mai apucat sa faca aproape nimic din ce si-a propus. Au fost in calea lui o sosea uda, un camion si o masina mai putin sigura. Avea 27 de ani.
Ca un facut, inainte de tragicul eveniment ne-am vazut si am vorbit mai des. Acum privind in urma, parca ne-am fi luat ramas bun.
Ne-am cunoscut in vara lui 2004, la o scoala de vara. Au fost suficiente 10 minute dupa ce ne-am intalnit sa devenim prieteni, sa ne apreciem si stimam reciproc. Avea un magnetism care poate fi invidiat de orice politician de prim rang. Era imposibil sa nu-l placi. Era jovial, deschis, glumea des, dar era si serios cand trebuia. Ma bucuram teribil cand ii vedeam numele scris pe ecranul telefonului. De cand am aflat insa de tragedia sa sunt trist pentru ca stiu ca numele sau nu va mai aparea pe telefonul meu niciodata. Ca nu voi mai putea rade cu el si nici macar nu ma voi mai putea intalni vreodata cu el.
Odihneste-te in pace, prietene!