De câteva zile mi se rostogolește în minte ideea să scriu ceva despre cum văd sindicalismul românesc. Aseară am aflat că jurnalistul Costi Rogojanu pleacă de la Realitatea Plus. Demersul jurnalistului vine în urma unor demersuri neortodoxe ale patronatului privind trimiterea în șomaj tehnic a mai multor angajați, dar care ar fi fost oblogați să vină și la muncă.
S-a sesizat și Media Sind, luând o poziție împotriva demersului patronatului Realității.
E evident că este nevoie de sindicate.
De sindicate reale, care să apere angajatul împotriva abuzurilor. Fie ale patronului, fie chiar ale statului.
Sindicatele așa cum le văd eu ar fi un element al construcției democratice.
În realitate, însă… nu sunt deloc așa.
Pe vremea când lucram la Primăria Petroșani, cineva m-a întrebat dacă nu vreau să mă înscriu în sindicat. Am refuzat categoric, știind că sindicatul era doar o formă fără fond în mână primarului. Altădată, însă, am fost invitat să vorbesc la un miting care avea ca slogan ”Nu închideți minele!” (vezi foto!), am acceptat, crezând că fac un lucru corect.
Am trăit apoi să văd că unul dintre colegii mei de scenă a fost numit într-o funcție de director.
De curând, am aflat că într-o instituție de prestigiu cel care a jucat ani de-a rândul rolul de sindicalist (și chiar a jucat bine) a fost recompensat acum cu o funcție înaltă tocmai de cel cu care ar fi trebuit să fie adversar.
A fost dovada că, în toți anii în care a activat și încasat gras de la sindicat, n-a apărat interesele colegilor săi, ci pe ale șefului instituției. Iar acum a primit recompensa.
Prin urmare, apreciez ce a făcut MediaSind în cazul Realitatea, dar nu apreciez deloc surogatele de sindicate și sindicaliștii care se fac că apără interesele oamenilor, dar de fapt așteaptă plata pentru servicii făcute șefilor și pentru deserviciile făcute membrilor de sindicat.
Iar cu astfel de sindicate și sindicaliști, nici democrația nu se simte prea bine!
0 comments